Craciun… And All That Jazz

In cei aproape cinci ani de cand am ajuns in buricul politic al Americii am auzit din cand in cand ca locuinta ambasadorului Romaniei la Washington adaposteste evenimente la care comunitatea romaneasca este invitata sa participe. Un exemplu este sarbatorirea zilei de nastere a Romaniei in fiecare intai de decembrie. Oare pe ce sa dau vina ca n-am participat la aceste evenimente? Sa spun ca primeam invitatiile prea devreme si aveam timp sa uit de ele? Sa spun ca si daca nu uitam ma lovea comoditatea (ca sa nu spun lenea, ca nu-mi place cum suna)? Ei bine, cu ocazia Craciunului am invins in lupta cu mine insumi si am vizitat al doilea teritoriu romanesc din SUA (primul ar fi ambasada).

Ambasadorul (Sorin Ducaru) l-a invitat pe un vechi prieten de-al sau (Valentin Radu) sa sustina un concert. In prima parte, i-am ascultat pe cei de la Vox Renaissance Consort care ne-au colindat intr-o atmosfera de epoca la care a contribuit costumatia personajelor si colinzile vechi de cateva sute de ani. Surprizele cele mai placute ale serii au fost colinzile romanesti. Avand in vedere efortul pe care l-au facut americanii sa invete cuvintele, n-ar fi frumos sa-i critic ca n-au reusit sa pronunte corect cateva sunete ciudate ale limbii romane. Au fost chiar foarte simpatici.

Valentin Radu m-a lasat fara cuvinte cand a interpretat la pian o melodie populara. Intre timp prin simpla trecere la imbracaminte de culoare neagra, Vox Renaissance Consort s-a metamorfozat subit in Philly Jazz. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la atmosfera de Craciun, mi se pare ca jazzul se potriveste ca nuca-n perete. Dar nefiind fundamentalist religios, am gustat la maximum unele dintre cele mai bune piese de jazz la care m-as fi putut gandi. Pe la mijloc, am fost din nou derutat de o selectie din Phantom of the Opera… Dar apoi jazzul s-a scurs pana la sfarsit, cand am fost readusi in transa de Craciun. Si ca meniul sa fie complet, aplauzele finale au starnit o scurta avalansa rock-and-roll.

In final ambasadorul i-a oferit lui Valentin Radu o medalie din partea presedintelui, intru recunoasterea meritelor artistice, luptei de popularizare a culturii romane in SUA, popularizarea culturii internationale in Romania si probabil alte chestii pe care nu le-am retinut… In acest context, Valentin Radu a considerat ca e cazul sa se bage si prin politica lumii ca sa-si exprime adeziunea la “actiunea” din Irak. Nici in cadrul unui eveniment cultural de Craciun nu ne putem lepada de harul de-a fi aplaudacii americanilor… Si daca n-ar fi altele (multe) pentru care i-am putea ridica in slavi…

Pentru ca bate Craciunul la usa, inchei cu urari de Sarbatori Fericite si un An Nou plin de bucurii si realizari pe toate planurile! Macar urarile electronice sa ajunga la timp, ca iar am tergiversat scrierea felicitarilor…

Related posts:

A mai trecut (aproape) un an prin noi

De cand am ajuns pe plaiuri mai putin mioritice, m-am obisnuit sa-mi petrec in fiecare an cate o vacanta de aproximativ trei saptamani in tara. Anul acesta credeam ca voi ajunge acasa pe la sfarsitul lui iunie. Pentru ca nu s-a intamplat, am sperat sa ajung in jurul datei de 5 august 2005, cand colegii mei au organizat intalnirea de zece ani de la terminarea facultatii. Apoi am sperat sa ajung pe la sfarsitul lui septembrie, cand doi prieteni (Marcel si Maria) si-au sarbatorit casatoria in stil si pe pamant romanesti. In fiecare varianta ma gandeam cu placere la o tura la munte. Intr-un final amanat de cateva ori, am ajuns acasa pe la inceputul lui noiembrie… nu numai ca am pierdut evenimentele importante ale anului, dar nici macar nu se mai putea pune problema excursiei pe munte. Parca numai de-a naibii, timpul parca a zburat mai repede decat in alti ani, m-am trezit in Washington ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Tata a primit in sfarsit toate aprobarile necesare sa inceapa constructia unei case in Valcele, unde parintii mei se vor retrage din nebunia orasului in liniste si la aer curat (anul asta am simtit mai mult ca oricand poluarea din Cluj). Proiectul a avansat foarte mult, mai ales dupa ce am ajutat si eu la ridicarea unui zid cu aproximativ 30 de cm :). Am avut un rol foarte activ (l-am asistat pe Horia mai mult cu privirea) la plantarea a doi nuci, primii pomi de pe “mosie”. Frate-meu m-a dus la baschet ca sa-mi aduc aminte ce inseamna febra musculara. Am scris vreodata ce bine gateste mama? Probabil ca e de prisos sa descriu vizitele la rude, prieteni si fosti colegi de toate felurile, dar trebuie sa mentionez ca am revazut o mica parte dintre fostii colegi de facultate in acelasi mediu in care au organizat intalnirea de zece ani: restaurantul Aroma. Foarte frumos se vede Clujul de-acolo…

In timpul acestei vizite (si nu numai) am avut de raspuns unei acuzatii deosebit de grave: n-am mai scris nimic de foarte mult timp. Faptul ca cititi aceste randuri, arata pocainta si incercarea de a-mi rascumpara acest pacat. Unul dintre motivele pe care le pot invoca in aparare este apropierea datei la care ar trebui sa-mi termin doctoratul (in momentul de fata cred ca voi arunca palaria in aer prin mai 2006). Unul dintre experimentele la care am lucrat a inceput sa produca rezultate spectaculoase, care mi-au impins preocuparile inspre teoria haosului. Sunt convins ca dupa ce reusim sa publicam ultimele noastre concluzii, lumea va privi cu alti ochi electrospray-ul. Am facut prezentari pe aceasta tema la doua conferinte: ACS (Washington DC) si FACSS (Quebec City). Intalnirea ACS n-a fost foarte interesante din punctul de vedere al locatiei, dar a fost conferinta la care am sustinut prima prezentare orala. Despre FACSS (mai bine zis despre Quebec City) as avea prea multe de povestit, asa ca voi trata subiectul intr-un alt mesaj.

Rezultatele au venit la timp, le-am incorporat si in seminarul meu de o ora (ultima cerinta din programul de doctorat inaintea sustinerii tezei), pe care l-am prezentat in fata departamentului la sfarsitul lui septembrie (si mai tarziu, in noiembrie la Facultatea de Chimie din Cluj). In septembrie am participat si la ultimul meu retreat. In ultimii doi ani am petrecut mica vacanta cu tenta stiintifica in West Virginia, la Alpine Lake Resort, un club de golf in care iubitorii de golf pot juca… golf. Oamenii fara aceasta pasiune pot admira peisajul: un lac inconjurat de petice de padure, dar mai ales iarba tunsa scurt cu gauri de golf. Sa dau Cezarului ce-i al Cezarului, drumul pana acolo trece prin locuri foarte pitoresti: multe lacuri, dealuri cu pretentii de munti si sate tipic americane. Anul trecut am prins October Fest la fata locului si ne-am plimbat cu tractorul cu fan (heyride), dar anul asta revederea terenurilor de golf nu m-a incantat peste masura.

Cam atata despre scoala, acum trec la descrierea in ordine cronologica a altor activitati. Maria si Marcel s-au casatorit la mijlocul lui februarie in stil american: dupa aproximativ 10 minute erau parteneri de viata din punct de vedere legal. Cred ca avocatul se intreaba si in ziua de azi de ce era nevoie de prezenta a aproximativ douazeci de persoane la un astfel de eveniment. Ne-a si numarat pentru a putea oferi o estimare a numarului maxim de persoane care pot fi inghesuite in camera de oficiat casatorii. Din pacate am pierdut adevarata sarbatorire a evenimentului in Iasi si/sau in Timisoara.

In 10 martie Ambasada Romaniei a organizat o intalnire a diasporei romane cu Basescu la Metropolitan Club. Sala a fost destul de mica pentru numarul de persoane care au reusit sa afle despre intalnire. Basescu a trecut prin multime si a povestit cu oamenii, speram sa ajunga si la grupul in care eram eu, desi nu stiu ce-as fi povestit cu el. La un moment dat s-a topit intr-o camera la o sedinta prelungita cu cateva urechi importante. Nepoteilor lui Stolojan (imbracati in costume populare) nu le-a pasat foarte mult de solemnitatea momentelor si se fugareau prin multime in ciuda eforturilor oamenilor de ordine de a-i tine sub control. In ultimul moment, Basescu a iesit vijelios, s-a indreptat inspre podium si ne-a promis ca se va lua la tranta cu coruptia, va normaliza justitia iar tara va merge inspre bine. Am dat mana cu el in timpul unei iesiri din scena, precipitata de un avion care avea permisiunea sa decoleze in urmatoarea ora.

Desi vremea a fost mai posomorata si mai rece decat in alti ani, ciresii au inflorit de bucurie cand au aflat ca parintii mei au trecut oceanul sa ma viziteze. Nu voi intra in multe detalii, daca exista persoane interesate de acest episod, o voi ruga pe mama sa scrie si ea un mesaj. Cred ca ar fi mai interesant de citit impresiile unei persoane care viziteaza SUA pentru prima data, probabil ca mie-mi scapa amanunte de interes pentru multi. Pentru ca o calatorie in SUA nu-i completa fara o vizita in New York, am planificat un weekend prelungit in Manhattan, cu o cina la restaurantul romanesc Cina din Queens si garnitura de spectacol Broadway (am vazut The Phantom of the Opera, la Majestic Theatre).

La mijlocul lui mai am fost la un concert Tudor Gheorghe, deschis de un tanar naist, Nicolae Voiculet. Cat timp am fost in Romania Tudor Gheorghe n-a reusit sa-mi atinga nici o coarda… foarte probabil idei preconcepute. De data asta mi-a castigat respectul nu doar ca si artist, dar si ca om deosebit. A cantat primavara asa cum o canta romanii din diferite parti ale tarii. M-a impresionat faptul ca nu ne-a lasat sa-l aplaudam, cica pierdeam de pomana timpul in care el putea sa ne mai cante cate ceva.

Vara trecuta am fost la Busch Gardens, vara asta am avut abonament la alt parc de distractii, Kings Dominion, despre care voi povesti intr-un mesaj separat. In aceste conditii vara a trecut foarte repede si nu am respectat nici acum promisiunea de a merge la ocean de cel putin cateva ori pe an. La inceputul lui septembrie am facut plaja la Rehoboth, in Delaware. Concureaza la titlul de cea mai frumoasa statiune pe litoral intre cele la care am fost pana acum. Apa a fost relativ rece, dar de-aia tot m-am impotrit navalirii valurilor inspre tarm. M-as mai putea lauda ca am fost la un concert U2, dar si acest subiect merita un mesaj separat… Cate mesaje suplimentare am promis?

PS: La multi ani, Romania!

Related posts:

Florida

Ideea unei ierni reci si (mai nou doar uneori) albe mi-a fost atat de familiara incat niciodata nu m-am gandit ca ar putea sa-mi fie (foarte) cald de Craciun. Dar posibilitatea vizitarii Floridei mi-a deschis apetitul pentru un Craciun mai putin traditional, impartit intre plaja si ocean. Graba si intarzierea cu care am luat hotararea au avut consecinte destul de brutale la adresa buzunarelor. Optimismul si increderea in sansa combinate cu neglijarea previziunilor meteorologilor au avut si ele efecte oarecum neplacute pe care le-am simtit chiar de la inceputul mini-vacantei.

Furtuna care s-a abatut asupra nord estului Americii a obligat companiile aeriene sa-si amane sau sa-si anuleze unele zboruri, iar “norocul” n-a ocolit compania cu care am zburat (US Airways). Lucrurile s-au inrautatit si mai mult datorita neseriozitatii multor angajati, care si-au luat liber pe motiv de boala (informatie ulterioara). Astfel, manipularea bagajelor a ramas in sarcina a doua femei la care ne uitam cu mila din avion pentru ca pareau mai bine pregatite pentru relatii cu publicul. Amanarile s-au concretizat intr-un total de 7 ore, astfel incat am ajuns in Orlando dimineata in loc de miezul noptii. Pacat ca am inchiriat camera la hotel (Radisson Worldgate Resort) pentru noaptea respectiva, oricum n-am mai dormit. In schimb am gasit locuri in care se poate manca foarte bine incredibil de ieftin (Ponderosa si Sizzler).

Orlando este un oras de vacanta renumit pentru parcurile de distractii. L-am mai vizitat in urma cu cativa ani cu ocazia unei conferinte si am trecut prin doua din parcurile Disney. Programul incarcat ne-a limitat la un singur parc, iar vremea plangacioasa ne-a usurat alegerea intre cele doua parcuri Universal. Pentru ca Universal Island of Adventure se preteaza la o vreme mai buna decat cea disponibila, am hotarat sa vizitam Universal Studios. Am inaugurat parcul cu incercarea palida a unui rechin (inspirat din filmul Jaws) de a ne speria, reusind doar sa ne ude putintel. Am trecut prin senzatii mai tari virand cu succes in intuneric printre mumii, gandaci si bile de foc (Revenge of the Mummy). Am petrecut o jumatate de ora foarte educativa si amuzanta la un spectacol unde am invatat cum se produc efectele speciale in filmele de groaza (Horror Make-Up Show). Nu-mi aduc aminte foarte multe din timpul cutremurului din 1977, dar am simtit pe pielea mea un cutremur simulat in timp ce mergeam cu metroul (Earthquake).

Dupa ce ne-a antrenat in vederea unui eventual atac al extraterestrilor (Men in Black), Will Smith ne-a sters din memorie faptul ca am tras in extraterestrii cu pistoale de jucarie. Probabil de-aia nu ne-a fost frica sa ne aventuram pe planeta lui E.T. ca sa vedem robotei si plante exotice. Intr-o tentativa de a salva omenirea, am amestecat viitorul cu trecutul (Back to the Future) ca sa ne implicam voit intr-un accident de circulatie. Intr-o galagie infernala si ferindu-ne cu foarte mare greutate de vedeniile ochelarilor 3D, l-am ajutat pe guvernatorul Californiei sa distruga cativa roboti mai rai (Terminator). Rapirea printesei Fiona ne-a antrenat intr-o cursa 4D alaturi de Shrek si magarus (Shrek).

Am participat si la cateva spectacole in aer liber, unde am vazut cativa monstrii (printre care omul-lup, Frankenstein si Dracula) cantand rock alaturi de fete grasute. Pe treptele muzeului de arta din New York, o fantoma si-a batut joc de vanatorii de fantome, obligandu-i sa fredoneze cantece de Craciun (Ghostbusters). La lasatul serii firma Macy’s a organizat o parada de Craciun, care nu prea avea nimic de-a face cu nasterea Domnului. Dar scolile locale si-au scos fanfara in parc ca sa exerseze printre personajele de film.

Drumul dintre Orlando si Key West (punctul cel mai sudic al Americii) masoara in jur de 600 km, dintre care ultimii 200 km duc de la o insula la alta. Imbunatatirea vremii comparativ cu ziua precedenta ne-a alimentat sperantele. Dupa ce ne-am cazat la un hotel care nu oferea chiar atat de mult cat promitea numele-i rasunator (Crowne Plaza), am pornit sa vizitam insula de-a lungul celor doua drumuri mai importante (Duval St si Truman Ave). Manati initial de foame, apoi de o ploaie torentiala, am observat ca sarbatorile inseamna zile libere sau scurte pentru multe restaurante. Am mancat la un restaurant a carui specializare pe preparate de peste se poate ghici datorita numelui (Crabby Dicks’) si am continuat sa hoinarim pana ne-a prins din nou ploaia. Fiind aproape de primul bar din Key West (Capt Tony’s Saloon), am intrat sa jucam un biliard.

Dimineata urmatoare, in timp ce soarele zambea stramb iar oceanul era agitat de o furtuna in larg, am reusit sa-mi spuber mitul Craciunului rece cu o baie in oceanul albastrui. Se pare ca am ajuns pe cea mai buna plaja din Key West (cea din parcul fortului Zachary Taylor), lucru deosebit de indoielnic privit prin prisma bolovanilor care-mi loveau picioarele la intrarea in apa. Am vizitat si fortul, care a fost construit timp de 21 de ani incepand in 1845. Peretii au fost degradati de timp si crapati de furtunile care se abat asupra Floridei. Acum adapostesc cateva arme al caror mod de utilizare este explicat in cele mai mici amanunte celor interesati.

Key West este insula in care se gasesc cele mai “sudiste” obiective turistice, printre care centrul de casatorii (Southermost Wedding Chappel), motelul (Southermost Motel) si casa (Southermost House). Truman si-a construit aici o casa de vacanta, care contrar asteptarilor nu se afla pe bulevardul Truman. Dar cel mai interesant obiectiv din Key West este casa lui Hemingway, unde cei interesati pot afla amanunte picante din viata scriitorului. Aici am aflat ca acesta iubea femeile (chiar s-a casatorit cu patru dintre ele) si ca avea o multime de pisici (majoritatea cu 6 degetele la labutele din fata), care purtau numele prietenilor sau diverselor celebritati ale vremii. S-a certat cu nevasta care a construit prima piscina din Key West si (drept razbunare) a adus in curte un pisoar de la unul dintre barurile capitanului Tony.

Dar deoarece calatorului ii sade bine cu drumul, am urmat cei 260 km dintre Key West si Miami, unde am ajuns odata cu caderea intunericului. Cel mai interesant loc pe care l-am vizitat a fost districtul Art Deco (Ocean Dr), unde formele se imbina cu luminile si culorile intr-un spectacol arhitectural extraordinar. Aici se gaseste si palatul pe treptele caruia a fost impuscat Versace (Casa Casuarina). Am mancat la restaurantul Gloriei Estefan, care-si atrage clientii prin preturi moderate la mancare pentru a le da o lovitura de gratie cu preturile bauturilor.

N-am fost suficient de norocos sa fac o baie si la Miami, desi am fost pe plaja la Key Biscayne. Pentru ca vremea s-a racit mult sub media normala, pot sa ma laud doar ca am vazut farul. In schimb am colindat pe unele din drumurile cele mai frumoase din Miami, printre care Coral Way, S Bayshore Dr. Am ajuns la aeroport la timp ca sa aflam ca din cauza vremii, avionul va avea intarziere si vom pierde legatura. Dar ne-au oferit alte bilete, astfel incat intarzierea a fost redusa la doar aproximativ doua ore.

Ajunsi acasa, am aflat ca US Airways a pierdut de Craciun aproximativ 10.000 de bagaje. In acel moment am inceput sa-mi explic muntii de bagaje care ne-au intampinat pe aeroportul din Orlando si sa ajung la concluzia ca totusi am fost norocosi. O alta concluzie importanta la care am ajuns: daca cineva vrea sa vada toata Florida in patru zile, va vedea foarte multe autostrazi care seamana unele cu altele. Noroc ca n-am incercat :)…

Daca am fi avut inspiratia sa amanam totul cu o saptamana (de anul nou) am fi avut parte de vreme mult mai buna. Si n-as mai fi incercat sa-mi imaginez de ce un milion de oameni se duc in New York, se inghesuie in Times Square si asteapta sa cada o bila iluminata intr-o cana de macaroane. Mass media are o putere extraordinara asupra mintii umane, o suceste in asemenea hal incat transforma un spectacol ieftin intr-un eveniment la care vrea sa participe toata lumea.

Related posts:

Cher

Cher – care nu de mult a implinit 58 de ani – a inceput sa-si ia ramas bun de la admiratori in 2002 printr-un turneu intitulat sugestiv Never Can Say Goodbye. Se pare ca inca tot n-a reusit sa spuna “adio” tuturor admiratorilor, pentru ca turneul va continua chiar si in 2005. La inceputul acestui decembrie a fost prevazuta o oprire a convoiului in Washington DC. Nefiind un admirator foarte infocat, am cantarit serios oportunitatea de a arunca $50 pe bilet, dar am cazut in ispita la argumentul ca e vorba de o artista celebra pe cale de retragere.

MCI center, o sala de sport/spectacole imensa in care incap pana la 20,000 de oameni, a inceput sa se umple doar pe la 7:30, cand trebuia sa inceapa concertul. Sala a fost aproape plina in jur de 8:00, cand concertul a inceput practic. In loc de Cher, pe scena au aparut Village People care avea rolul de a insufleti atmosfera. Mi-am amintit de unele cantece de-ale lor (Macho Man si Go West), dar parca sunau execrabil in comparatie de versiunea pe care o stiam eu. Aveam dubii in legatura cu sunetul, dar ulterior am ajuns la concluzia ca oamenii si-au cam pierdut vocea. Dupa o ora m-am bucurat cand si-au terminat actul cu singura piesa care au cantat-o relativ bine: YMCA.

Dupa inca o jumatate de ora, timp in care scena a fost reorganizata, a inceput concertul Cher cu cateva observatii sarcastice la adresa competitorilor mai tineri (Jessica Simpson, Jennifer Lopez) care mimeaza mai mult decat canta in spectacole. Scenografia a fost extraordinara, dansatorii extrem de talentati dadeau impresia ca aveau si pregatire pentru circ. Dupa fiecare piesa, Cher lua o scurta pauza pentru a-si schimba hainele (unele mai sumare decat celelalte). In aceste scurte pauze, monitoarele aratau secvente din viata artistei ca prezentatoare TV, cantareata sau actrita.

Mi-am dat seama ca Cher are foarte multe melodii care-mi plac, din pacate nici macar nu stiu cum se numesc unele dintre ele. Dintre cantecele ei mai vechi am recunoscut The Beat Goes On si I Got You Babe, iar dintre cele mai noi, imi amintesc Bang Bang, If I Could Turn Back Time, Strong Enough si Believe.

Acum trebuie sa inchei ca sa pornesc intr-o aventura planificata in ultimul moment. Am hotarat sa-mi petrec Craciunul la caldura Floridei, unde se anunta ploi in perioada urmatoare. Va doresc un Craciun Fericit si Un An Nou plin de impliniri!

Related posts:

Alegeri

Alegerile sunt un proces din care oricine are ceva de invatat… chiar si unii politicieni invata pe de rost cateva fraze pe care le repeta in nestire la fiecare intalnire cu potentialii alegatori. Schimbarea discursului (uneori chiar simpla reformulare) poate fi atacata de contracandidati si interpretata de alegatori ca si schimbare a viziunii asupra problemelor dezbatute in campanie. Politicianul trebuie sa repete aceleasi lucruri pana cand acestea intra intr-o asemenea rezonanta cu capetele seci ale alegatorilor incat par rupte din realitatea zilelor noastre.

Faptele nu au importanta, mai mult conteaza imaginea creata sau retusata cu bani grei de indivizi cu interese pe care putini reusesc sa le vada. Dar campania electorala nu e pentru cei care reusesc sa sesizeze nuante, astia-s prea putini, iar numarul lor nu prea conteaza in alegeri. Campania electorala este pentru turma indobitocita atat cat e necesar sa voteze asa cum trebuie.

Credeati ca scriu despre alegerile din Romania? De fapt era vorba (si) despre cele din SUA, tara tuturor posibilitatilor pentru unii… care a devenit pentru mine o noua tara in care totu-i posibil… In urma alegerilor am avut o reactie similara cu ziaristii de la Daily Mirror: “Doh! 4 more years of dubya! How can 59,054,087 people be so DUMB?” Desi aveam incredere absoluta in prostia americanului de rand, speram totusi intr-o minune care a refuzat sa se produca… la urma urmei americanii aveau de ales intre un cowboy retardat (de care rade aproape toata planeta, iar majoritatea celor care nu rad sufera) si un intelectual dintr-o clasa net diferita (celor care nu stiu mare lucru despre Kerry, le recomand filmul Going Upriver: The Long War of John Kerry).

De cand l-am descoperit pe Noam Chomsky [http://www.zmag.org/chomskybooks.htm], am invatat foarte multe referitoare la puterea tehnicilor de manipulare. Desi se explica (de exemplu) reactia populatiei la razboiul din Irak, rezultatele alegerilor tot ciudate raman. Conform sondajelor, americanii au votat avand in vedere in special valorile morale ale celor doi candidati. In ineptia lor, pornirea unui razboi ilegal nu e suficient de imorala comparativ cu avorturile sau casatoriile cuplurilor homosexuale. Ca urmare a aparut (ca si gluma) propunerea infiintarii Statelor Unite ale Canadei, lasand moralistii sa traiasca in JesusLand.

Pe la mijlocul lui noiembrie am avut ocazia sa vizitez Casa Alba. In trecut era destul de usor (omul statea la coada, intra si vedea), acum se pureca omul (background check) cu mai bine de cinci zile inainte. Am ajuns la intrarea vizitatorilor la 7:15 dimineata, iar la 7:30 ne-a dat drumul inauntru, unde n-am scapat nici o clipa de sub privirea oamenilor de ordine imbracati in costum-cravata si cu receptor in ureche.

Un coridor lung cu tablouri ale fostilor presedinti si fotografii ale diverselor activitati din Casa Alba de-a lungul mai multor administratii. Portrete ale sapte sotii de presedinti sunt afisate in camera aurie (Vermeil Room). In China Room sunt expuse obiecte ceramice folosite de diferiti presedinti. O scara urca la urmatorul nivel, unde un pian se odihneste in mijlocul camerei de petreceri (East Room). State Dining Room se foloseste daca se mananca in formatii relativ mari, pana la 140 de oameni. Urmeaza camerele colorate in ordinea rosu-albastru-verde, fiecare cu rolul ei… mici petreceri, receptii, sala de mese sau de jocuri. Camera albastra e eliptica si este situata deasupra biroului oval (Oval Office), care din pacate nu face parte din tur. Toate camerele sunt atent decorate, iar detaliile sunt extrem de migaloase. La coborare se poate arunca o scurta privire in biblioteca, urmand ca vizitatorii sa-si faca iesirea triumfala prin coridorul lung pe care au intrat. Dupa aproape o jumatate de ora am fost impins de fluxul de vizitatori afara din Casa Alba, bifand astfel inca o atractie din zona.

Duminica am bifat inca un spectacol Broadway la Teatrul National din Washington: Moving Out, bazat pe muzica lui Billy Joel. De data asta am luat bilete cu aproape doua luni inainte de spectacol ca sa nu pierdem reducerea pentru studenti. Un individ foarte talentat a cantat cu o singura intrerupere timp de doua ore. O trupa de dansatori a pompat diferite sentimente (bucurie, durere, erotism, tristete, bucurie din nou) prin audienta. In ansamblu nu s-a ridicat la acelasi nivel cu singurul spectacol Broadway pe care l-am mai vazut (Mamma Mia). Dar asta nu inseamna ca nu a fost un spectacol bunicel…

Related posts:

New York, New York

De multe ori ma gandesc ca sunt in zona Washington de aproape patru ani si n-am facut multe din cate as fi putut face. Pe lista activitatilor de acest gen, s-a impus de mult o vizita la New York, desi partial am bifat-o anul trecut intr-o zi prea scurta si mult prea sumbra. Ocazia s-a ivit de-a lungul unui weekend lung, in care americanii sarbatoresc Ziua Muncii (Labor Day). Desi nu prea are legatura cu mesajul de fata, trebuie sa observ cat de ciudat e ca americanii nu sarbatoresc Ziua Muncii in 8 mai, cu ocazia Zilei Internationale a Muncii (pe la colturi se vorbeste ca ar fi o incercare de sabotare a solidaritatii sindicale internationale)…

Drumul pana la New York e lung (aproape 400 km) si obositor de plictisitor. Opririle (relativ frecvente) unde soferii platesc birul pentru folosirea autostrazilor, podurilor sau tunelelor se numara printre putinele evenimente care rup monotonia. Doua tunele (Holland si Lincoln) trec pe sub raul Hudson, care separa statul New Jersey de Manhattan. Acesta, impreuna cu Brooklyn, Queens, Bronx si Staten Island formeaza New York City. Mi-am petrecut majoritatea timpului in Manhattan si am pus piciorul in Brooklyn doar pret de cateva minute.

Una dintre marile probleme din Manhattan este parcarea. Se povesteste ca in fiecare zi lucratoare doua milioane de masini incearca sa parcheze intr-un milion de spatii de parcare, iar amenzile aduc o gramada de bani la bugetul local. Am gasit o parcare relativ ieftina (Icon Parking, $15 pe zi) la intersectia dintre strada 51 si bulevardul 10. 12 bulevarde (avenues) brazdeaza insula de la nord la sud intersectate de mai mult de 200 de strazi (streets). Strazile mai primesc un calificatif W (vest) sau E (est) in functie de pozitia fata de 5th Avenue.

Dezvoltarea istorica a impartit Manhattan-ul in downtown, midtown si uptown. Am aflat in timp util de Gray Line Visitors Center, o companie care ofera tururi cu ghid ale New York-ului in autobuze rosii etajate. Altfel nu cred ca as fi ajuns si prin uptown si in nici un caz prin Harlem… Prin Central Park am umblat suficient de mult data trecuta, deci n-a constituit o atractie in timpul acestei vizite. Iar pentru muzeele care se insira de-a lungul 5th Avenue trebuie pregatita o vizita separata… In ciuda mirosul extrem de respingator al gradinii zoologice, zona 5th Avenue chiar peste drum de Central Park este exorbitant de scumpa. Foarte multe personalitati au locuinte acolo dar nu cred ca e cazul sa le plang de mila…

Zgarie norii din downtown (districtul financiar) sunt stampila New York-ului, la fel de impresionanti ziua cat si noaptea. O plimbare pe Brooklyn Bridge (Brooklyn) sau o scurta croaziera in jurul Manhattan-ului ofera aceasta panorama, surprinsa in atat de multe filme. Am trecut de cateva ori prin regiuni istorice ale orasului (Greenwich Village, Soho, Chinatown, Little Italy) fara a avea timp de pierdut prin ele. Am fost dezamagit de Wall Street, care este mai mult un simbol decat ceea ce mi-am imaginat eu (un bulevard plin de zgarie nori). Locul in care s-a(u) prabusit World Trade Center (Ground Zero) a fost curatat, ingradit si pregatit pentru noile turnuri. Foarte aproape, Battery Park este locul din care am luat feribotul pentru a vizita Statuia Libertatii si Ellis Island. Am aflat la fata locului ca pentru a urca in statuie trebuie facuta rezervare cu cateva zile inainte…

Am petrecut cel mai mult timp in midtown, iar Time Square a fost mereu punctul de plecare si de revenire. Fie zi sau noapte, acolo te intampina galagia, inghesuiala, luminile reclamelor, lumea pestrita si o multime de taxiuri galbene. Timpul s-a comprimat parca si nu mi-a permis sa vizitez tot ce mi-as fi dorit. Am participat la un tur in cladirea Natiunilor Unite, si am vazut salile in care se iau (sau nu se iau) hotararile importante ale lumii. Planet Hollywood nu m-a impresionat, poate ca asteptarile mele au fost prea mari… e chiar asa mare lucru sa-ti doresti sa-l vezi pe Bruce Willis? La urma urmei e unul dintre proprietari…

Am aflat si povestea unor zgarie-nori, iar in acest context merita mentionat Flatiron Building, care a fost primul dintre ele si avea forma unui fier de calcat. A urmat cursa construirii celei mai inalte cladiri… Pentru doua saptamani Crysler Building (apartinand constructorului de automobile) a fost cea mai inalta cladire (momentul in care s-a terminat construirea Empire State Building, ESB). ESB a avut probleme serioase la inaugurare pentru ca nimeni nu voia sa inchirieze spatiu, iar primaria a trebuit sa angajeze oameni (switchers) care in timpul noptii aprindeau si stingeau luminile pentru a da iluzia unei activitati permanente. Dupa caderea World Trade Center-ului, ESB a ramas cea mai inalta cladire din New York, iar imaginea orasului vazut din varful ESB nu se poate compara cu nimic. Parca platforma e mai mica decat cea pe care am vazut-o in filme, dar poate ca inghesuiala e de vina. Nici macar cu simulatorul de zbor prin New York (Skyride), care m-a dezamagit cu imaginea tremurata si efecte de doi bani.

Speram ca trecerea timpului imi va sedimenta amintirile, dar observ ca am intrat si in amanunte oarecum neesentiale… Deocamdata simt doar ca vreau sa merg din nou sa pot intra in si mai multe amanunte…

Related posts:

Busch Gardens

Americanii au sarbatorit si anul acesta ziua lor nationala cu tot tacamul, incepand cu demonstratii oarecum matinale (la care n-am participat) si sfarsind cu jocuri de artificii (la care am intarziat). Am ales ziua de 4 iulie sa merg la un film pe care multi il considera antiamerican (Fahrenheit 9/11 al lui Michael Moore). Am crezut ca cinematografele vor fi mai putin aglomerate, dar chiar si in aceste circumstante filmul a ramas numarul 2 in box-office. Iesirea de la film a fost marcata de explozia ultimelor artificii… pierderea jocurilor de artificii este singurul motiv pentru care regret vizionarea filmului in 4 iulie.

Am hotarat sa nu mai repet greseala anilor trecuti, cand am ajuns la ocean doar cate o zi in fiecare an. Greseala parea oarecum reparata de iesirea la Chincoteague, dar iesire la ocean fara baie in ocean nu se pune… La inceputul lui iulie am fost din nou la Ocean City, unde n-am remarcat schimbari comparativ cu iesirea de acum doi ani. Soarele ne-a mangaiat cu ultraviolete, lasand urme pe locurile neatinse de crema de plaja. Valurile s-au luat la tranta cu mine, aplicand lovituri neregulamentare in urma carora am ajuns sa ma tarasc prin nisip. Foamea (o urmare fireasca a acestei activitati) a fost potolita la un restaurant in drum spre casa (Cambridge Diner). Deocamdata greseala nu e reparata complet, dar zilele calduroase n-au intrat in sac (inca)…

Chiar inainte de ziua mea, s-a miscorat numarul prietenilor romani din zona… Un grup de romani care a profitat de o bursa in management (Eastern and Central European Scholarship Program), s-a intors in tara dupa un an petrecut in Washington. Pe unii dintre ei am reusit sa-i cunosc suficient de bine, incat sa-mi para rau ca de acum inainte ne va desparti o distanta atat de mare… Drept urmare, la sarbatorirea zilei mele de nastere, concentratia de iranieni a depasit-o din nou pe cea de romani.

Am vizitat si Europa… ca sa fiu mai specific Anglia, Scotia, Irlanda, Franta, Germania si Italia… toate in aceeasi zi. Pentru ca-mi imaginez deja zambete sceptice, trebuie sa mentionez ca este vorba de Europa de la Busch Gardens. Busch Gardens este un parc de distractii in Williamsburg, Virginia, la aproximativ 250 km sud de Washington. Parcul este impartit (destul de incalcit) in sapte zone, fiecare purtand numele unei tari. In fiecare “tara” se gaseste mancare traditionala, se desfasoara mini-spectacole cu muzica si dansuri specifice, s-a incercat recrearea (mai mult sau mai putin reusita) a unor locuri cunoscute. Teleferice si trenulete traverseaza parcul si stau in permanenta la dispozitia turistilor mai mult sau mai putin obositi.

Cele mai incitante sunt (bineinteles) roller coaster-ele. Dupa ce le-am calarit pe fiecare de cateva ori am hotarat ca Big Bad Wolf (Germania) e pentru incepatori. Urmeaza Loch Ness Monster (Scotia), care-si scutura cam tare calatorii, care pot obtine gratuit ceva dureri de gat. Cea mai placuta combinatie intre senzatii tari si alunecare lina o ofera Alpengeist (Franta). Desi l-am calarit de nenumarate ori, n-am reusit deloc sa ma obisnuiesc cu Apollo’s Chariot (Italia). Prima cadere in gol e atat de lunga si viteza e atat de mare incat mi-a inghetat sangele in vine de fiecare data. Tot in Italia ne-am imbarcat intr-un butuc scobit si ne-am udat leoarca in timp ce scapam dintr-un Pompeii ce se darama in urma noastra.

La teatrul Abbey Stone (Irlanda) am urmarit “Irish Thunder”, un spectacol de muzica si dans contemporan irlandez, care mi-a adus aminte de “Lord of the Dance” al lui Michael Flatley. Am participat si la un concert sustinut de formatii mai vechi (The Coasters, The Platters si The Drifters) organizat de Busch Gardens. Interesante, dar nu atat de impresionante au fost reprezentatiile de dans pe muzica germana si iataliana in jurul locurilor in care se putea servi masa.

Cu exceptia caldurii si a umezelii, vremea in Washington e foarte nehotarata… meteorologii ne ameninta tot timpul cu furtuni care se razgandesc si nu mai trec pe la noi. S-a intamplat de cateva ori sa stau in casa datorita prognozei meteo, asa ca am hotarat sa n-o mai bag in seama. Dar nu ma prea pot abtine sa-mi fac programul in functie de ea, mai ales in activitati care implica bicicleta. Oare asta sa fie motivul pentru care n-am prea iesit cu bicicleta? Deocamdata imi amintesc doar o reeditare a iesirii la Great Falls si e posibil sa fie singura, pentru ca nu am dovezi fotografice care sa sustina contrariul…

Inchei cu cateva vesti referitoare la activitatea stiintifica a grupului nostru. In mijlocul lui iulie ne-a mai aparut un articol in Analytical Chemistry, iar de data asta sunt (in sfarsit) primul autor. Va mai apare unul in Applied Physics (editia din septembrie), care este deja disponibil online. In lunile astea, propunerile de cercetare ale lui Vertes au avut cel mai mare succes, a primit $400,000 de la National Science Foundation si $1,500,000 de la Keck Foundation. Cred ca se mira si el cum de s-a intamplat… Datorita acestor succese (mai ales celor pe plan financiar), grupul nostru a primit un alt spatiu de circa 3 ori mai mare decat cel actual. Urmeaza sa ne mutam in noul laborator prin ianuarie, dupa ce au loc lucrarile de amenajare.

Related posts:

Vacanta!

A trecut mai bine de o saptamana de cand m-am intors din Romania la ceea ce a devenit realitatea mea. Desi am avut ceva activitate si pe frontul de aici, voi dedica acest mesaj in totalitate vizitei mele de acasa, care a fost ceva mai plina si furtunoasa decat celelalte de pana acum. Probabil de-aia mi-a parut a fi atat de scurta…

Am zburat spre Romania cu Air France, companie de care m-am mai plans eu… Dupa ce s-au laudat ca ne transporta cu un Boeing nou-nout, am avut surpriza ca sistemele lor de distragere a atentiei de la un zbor lung si plictisitor nu functionau. Defectiunile erau din cele mai diverse, pornind de la prezentarea continua a unui singur film (cazul meu) pana la completa ignorare a zburatorilor (cazul vecinilor mei). Stewardesele promiteau in stanga si-n dreapta ca se lucreaza pentru remedierea situatiei si s-a tot lucrat (fara rezultat) pana cand am aterizat pe Charles de Gaulle. Mi-am adus aminte cu ocazia asta ce tari si inconfortabile sunt scaunele din aeroportul parizian.

Reintalnirea oficiala cu limba romana s-a produs pe avionul care m-a dus de la Paris la Bucuresti, zbor operat de TAROM. Mangaierea placuta a urechilor, combinata cu dezamagirea anterioara mi-au creat impresia ca pe TAROM se zboara mai bine decat pe Air France. Dar ca sa dam francezilor ce-i al Cezarului, pe Air France se mananca foarte bine… ca sa nu mai povestim ca preturile biletelor sunt foarte mici.

Drumul de la Bucuresti la Sibiu a fost presarat de bancuri, dar dominat de stari de adormire mai mult sau mai putin adanca. Am ajuns intr-un Sibiu in care Klaus Johannis a dat clasa mascaricilor, castigand alegerile din primul tur cu mai mult de 85% dintre voturile exprimate. In peregrinarile mele, am descoperit un oras cu multe zone in reparatie, dar infrumusetat si ingrijit. Pe langa revederea partii de familie sibiatizata de viata, mi-am incarcat intentionat programul cu o vizita in Brukenthal, un spectacol al Filarmonicii din Sibiu si un concert live al formatiei Antract in clubul Stage. Daca aveam putin noroc mai prindeam Festivalul International de Film sau cel de Jazz sau macar concertul Adei Milea…

Clujenii si-au schimbat in sfarsit primarul si bine-au facut ca eram de rasul tarii de prea multa vreme… Am apucat sa votez si eu (in al doilea tur de scrutin) si sa ma bucur ca (pentru prima data) cel pe care l-am votat a iesit primar. In Cluj am prins incheierea stagiunii filarmonicii si doua spectacole de opera. In doua saptamani am jucat baschet cat joc aici intr-un an si am facut febra musculara cat n-am facut in trei. M-au bucurat in mod deosebit intalnirile mai mult sau mai putin intamplatoare cu fosti colegi si prieteni. Nu pot sa nu mentionez vizitarea familiei risipite din Campia Turzii pana in Popesti…

O mare deosebirea intre aceasta vacanta in Romania si celelalte a constat in excursia in muntii Fagaras cu scopul declarat al cuceririi varfului Moldoveanu. Drumul si urcusul pana la cabana Valea Sambetei ne-a epuizat (in) prima zi. A doua zi a fost declarata zi de antrenament, am urcat pana in Fereastra Mare, apoi in varful Cheia Bandei. Ploaia din a treia dimineata a descurajat personajele participante care si-au continuat somnul pana cind o eventuala revenire de pe Moldoveanu ar fi fost mult prea tarzie. Asa ca in locul varfului Moldoveanu am hotarat sa vedem Piatra Caprei. Desi am urcat pe drumul cel bun, am vazut multe stanci si pietre, n-am reusit sa decidem care a fost cea a caprei. A patra zi am coborat suspinand la gandul parasirii acelor locuri frumoase, cu aer curat si parauri furtunos curgatoare si limpezi ca cristalul.

Dupa cateva zile a urmat inca un suspin la gandul parasirii familiei si a locurilor in care am crescut. Air France… Paris… unde aproape am pierdut legatura… Arlington… Inca un suspin cand am vazut ca masina nu mai era unde am parcat-o… politie… firma de remorcari… Cu cateva zile inainte, strada pe care am parcat a fost reparata, mi-au luat masina si au relocat-o ca sa nu-i incurce. Cetatean model fiind, am platit pentru remorcarea si pastrarea masinii. Iar dupa ce am obtinut masina, am remarcat ca am primit si o amenda pentru parcare… Ce frumos a fost in Romania!

Related posts:

Chincoteague

Faptul ca unii isi termina doctoratele dovedeste ca nici al meu n-are cum sa se intinda la infinit. De curand am sarbatorit o victorie a unui prieten in lupta cu sine, in urma careia a iesit invingator, dar mai ales imbracat in negru si cu tichia-n cap… Desi n-am ajuns la ceremonie si am intarziat si la cheful care a urmat, am apucat sa petrec cateva ore cu invitatii in jurul piscinei. Oarecum diferit de filmele ce prezinta barbati la costum si femei in rochii de seara care fac baie doar daca din greseala cad in piscina… Eu am jucat doar baschet pentru ca am fost singurul caruia i-a lipsit inspiratia de a-si duce costum de baie… Cheful s-a prelungit in noapte cu diverse fripturi pe care n-am reusit sa le biruim in totalitate…

Pana acum am fost in Baltimore de doua ori (de fiecare data la cate o prezentare la Johns Hopkins University), dar niciodata n-am avut timp de vizitat orasul pe indelete. In sfarsit am avut ocazia sa pierd o zi intreaga colindand strazile si docurile. Intre bisericile prin care am aruncat cate un ochi se numara si prima catedrala romano-catolica din SUA (The Basilica of the Assumption), care a fost conceputa de acelasi arhitect care s-a ocupat si de Capitoliu. Am petrecut o buna parte din timpul disponibil in Muzeul Walters printre statui, sculpturi, sarcofage, armuri, amfore, vaze si tablouri. Bineinteles ca am vizitat si Acvariul National, care este una dintre principalele atractii turistice ale Baltimore-ului. Este incredibil modul in care a fost construit un corp de cladire in care vizitatorul pare a fi el insusi intr-o bula de aer, fiind inconjurata din toate directiile de apa si creaturi primejdioase. Dupa cum era de asteptat, vizita s-a sfarsit cu un spectacol in delfinariu, care a avut meritul de a fi foarte educativ pentru public…

O data la fiecare 17 ani DC-ul se afla sub ocupatia unor gandaci zburatori (cicadas) care-s tot atat de inofensivi cat sunt de mari, urati si galagiosi. Dupa ce petrec sub pamant 17 ani, larve urate si grase ies la suprafata pentru a se transforma in gandaci care zboara haotic pentru a speria fetele, se imperecheaza si mor in cateva zile (in cazul fericit in care nu devin hrana pentru pasari). Timp de mai bine de o luna orasul pare a fi sub asediu, datorita cantecului de imperechere al masculilor, foarte asemanator cu cel al unei alarme care nu inceteaza deloc.

Acest decor oarecum potrivnic nu ne-a influentat negativ activitatile in aer liber. Pistele de biciclete au fost primitoare, chiar daca ne-au indus in eroare din cand in cand. De exemplu, intr-o tentativa de a ajunge la Great Falls (o cascada pe Potomac in vestul DC-ului), am ajuns in Silver Spring (undeva pe la nord), unde nu era mare lucru de vazut. Intr-un alt weekend am ajuns si la Great Falls, care e destul de impresionanta pentru cei ca mine, care n-au vazut inca Niagara. Este ciudat ca la intoarcere de multe ori deviem de la traseu si nu prea reusim sa ramanem pe ruta pe care am pornit… dar important e ca (pana acum) am ajuns acasa de fiecare data.

De Memorial Day (ziua in care americanii isi sarbatoresc eroii), iesirea la ocean pe insula Chincoteague a devenit un obicei pentru o parte a romanilor din zona DC. Anul acesta am inchiriat o casa superba de unde am incercat sa patinam pe rotile pana la plaja. Din pacate plaja se gaseste intr-o rezervatie naturala in care patinele cu rotile sunt suspectate a face prea multa galagie, deci interzise. Ca sa nu distrugem echilibrul ecologic in care caii salbatici mananca iarba si pasarile abia asteapta ca turistii sa le faca poze, am fost nevoiti sa umblam cativa kilometri buni cu patinele in maini. Desi oceanul s-a comportat cu o raceala caracteristica unui sfarsit de primavara, am prins o zi foarte buna de plaja si o noapte foarte buna de nunta (doua perechi si-au sarbatorit plecarea la drum). Nu ne-a prea pasat ca cerul s-a incruntat in ziua urmatoare… am inchiriat o bicicleta cu sase locuri, din care le-am demonstrat pasarilor din rezervatie cum se lalaie cantece romanesti. Nu pot sa nu mentionez cantitatea industriala de inghetata pe care am mancat-o… am repetat consumul exagerat de inghetata la plecare, cand am prins o vreme atat de ploioasa incat nu am gasit altceva mai bun de facut.

Related posts: